divortul-varste-si-reactii

Divorțul – vârste și reacții

Publicat pe Publicat în Tulburări copii

Divorțul – vârste și reacții


Decizia unui divorț aduce cu sine o serie de efecte inevitabile cu impact major asupra dezvoltării copiilor. Asemenea tuturor deciziilor majore cu influență asupra mediului în care se dezvoltă copiii, divorțul are potențialul de a restructura dramatic conceptul de stabilitate al copilului. Ceea ce pentru părinți însemnă o separare firească și oportună, cu șanse mari de îmbunătățire a colaborării, pentru copii poate reprezenta instabilitate în cea mai complexă formă. Condiția care se cere a fi respectată pentru ca utilitatea divorțului să servească și dezvoltării optime a copilului este colaborarea dintre părinți. Indiferent de etapa de dezvoltare, copilul are nevoie să îi fie îndeplinite nevoile, să i se răspundă adecvat la întrebări prin disponibilitate deplină de a vorbi despre divorț și să îi fie respectate și menținute rutinele.  

Reacții ale copiilor în funcție de vârstă cu privire la divorț


0-3 ani – element principal al dezvoltării psihologice – încredere și abandon


În jurul vârstei de 0-3 ani nevoia de siguranță a copiilor este aceea care determină majoritatea spectrului de reacții. Sentimentul de siguranță se dezvoltă în general în relație cu mama, cu persoana care îngrijește. A petrece un timp îndelungat departe de persoana care oferă grijă și siguranța poate determina și încuraja senzația de abandon. Sentimentul de abandon afectează capacitatea de a avea încredere în relațiile interpersonale. Fiind afectată această capacitate, copilul prezintă riscul de a întâmpina dificultăți în inițierea și menținerea relațiilor interpersonale sănătoase.

Opinia generală este aceea că un copil mic nu înțelege ce se întâmplă în conflictele dintre părinți sau că nu le percepe ca fiind lucruri aversive. Copiii nu sunt capabili să descifreze codurile verbale la vârste foarte mici și evident, nu au achiziția verbală, astfel încât să exprime nemulțumirea sau teama. Ei receptează tensiunile din mediu și au capacitatea de a le exprima prin intermediul corpului. Un părinte tensionat poate transmite copilului o stare de amenințare iar copilul, în mod firesc va exprima stări de iritare sau regresie pentru că el de fapt percepe aversiunea din mediu, chiar dacă nu descifrează codul verbal. Este important ca părintele să accepte că tensiunea divorțului îi poate afecta pe copii chiar și în stadiul pre-verbal. De asemenea este important ca părintele să recunoască efectele negative și să intervină pentru a ajuta copilul să învețe cum să își regleze emoțiile.

În jurul vârstei de 2 ani copiii dezvoltă pregnant atașamentul față de figura parentală. Tatăl devine persona capabilă să ofere siguranța. În cele mai multe dintre cazurile de divorț tatăl este cel care va lipsi din casă. Odată cu lipsa tatălui se intensifică teama și nesiguranța copiilor, pentru că persoana care ar fi putut să aibă grijă de ei lipsește. La această vârstă copiii nu au percepția timpului foarte bine dezvoltată, așa că este important să li se reamintească de faptul că tatăl va veni în vizită, pentru a atenua anxietatea copilului față de un potențial pericol. Începând cu vârsta de 2 ani este recomandat ca tatăl divorțat să doarmă cu copilul pentru ca acesta să testeze permanența tatălui. Până la 6-8 luni copiii nu au capacitatea de a înțelege că un obiect încă există chiar și atunci când nu se află în raza vizuală. Pe fondul tensiunilor cauzate de divorț, un copil de 2 ani poate manifesta regresie și prin urmare să aibă dificultăți în a percepe faptul că tatăl se poate întoarce oricând în vizită.

3-5 ani – element principal al dezvoltării psihologice – teama cu privire la lipsa siguranței.


Scopul major al unui copil expus divorțului între vârstele de 3-5 ani este acela de a reface sentimentul de siguranță. Ei se vor întreba frecvent „Cât mai durează până vine tata?” și „Dacă unul dintre ei a plecat, de ce nu ar face-o și celălalt?” și vor lupta pentru a aduce părinți înapoi împreună. De cele mai multe ori, copiii manifestă regresie și implicit unele comportamente inadecvate vârstei prin care își propun să atragă atenția ambilor părinți.

Ei nu au capacitatea de a percepe acurat distanța fizică sau cea temporală. Abilitatea de a gestiona separarea este în formare la această vârstă, prin urmare, orice eveniment care presupune separare va fi însoțit de emoții de îngrijorare, teamă, anxietate sau comportamente de plâns. Aceste manifestări înseamnă că pentru copii etapele sunt greu de tolerat.

Tot în jurul acestei vârste egocentrismul este accentuat la copii, astfel, pentru că lumea se învârte în jurul lor, ei vor gândi că vina și responsabilitatea pentru divorțul părinților le aparține. Este nevoie să li se amintească că nu au nicio implicare în decizia pe care părinții au luat-o cu privire la separare.

Este important de implementat și de respectat o rutină adecvată copilului care îi va da sentimentul de stabilitate. De asemenea, este foarte important să înțelegem dificultățile copilului de a acționa în situații de care îi este teamă, cum ar fi separarea de mamă la grădiniță sau teama de întuneric. Copilul are nevoie de sprijin pentru a depăși aceste momente inconfortabile pe care le trăiește cu dificultate. Termenii concreți sunt cei mai potriviți pentru a le explica conceptele de distanță (număratul blocurilor până la tată sau al semafoarelor până la grădiniță și înapoi acasă).

6-8 ani – element principal al dezvoltării psihologice – baza de siguranță


În această etapă de vârstă copiii își mută resursele atenționale dinspre casă spre mediul de joacă sau școală. Problemele pe care ei le percep acasă și tensiunea resimțită de acolo se poate reflecta în comportamentele lor la joacă sau eșec școlar. Validarea acestor dificultăți este modalitatea prin care ele pot fi depășite cu succes.

Copiii care se află în situații de acest tip au tendința de a nega evenimentele aversive și totodată de a supracompensa prin eforturi mai mari decât le permit resursele. Este nevoie de păstrarea cu strictețe a rutinelor. Totodată, copiii au nevoie să conștientizeze faptul că au înțelegerea și sprijinul părintelui pentru a trece peste nereușite. Atenția îndreptată spre ceea ce simte sau gândește copilul și încurajarea spre acțiune sunt elemente esențiale ale gestionării dificultăților în timpul unui divorț.

9-10 ani – element principal al dezvoltării psihologice – furia


În jurul vârstei de 9-10 ani copiii devin din ce în ce mai mult centrați pe sine. Încep să înțeleagă mai bine relația cauză – efect. Ei vor aștepta de la părinți să înțeleagă și să accepte toate acțiunile pe care le întreprind, ele fiind perfect justificate. Așadar, un copil de 9-10 ani va aștepta de la părinți să accepte faptul că nu vrea să meargă la școală, din moment ce ei nu au reușit să mențină căsnicia. Prin urmare, pentru că problemele lansate de ei nu au efectele pe care ei le consideră firești, manifestă furia deseori ca răspuns emoțional. La această vârstă moralitatea și capacitățile cognitive sunt în plină dezvoltare. Capacitatea de a planifica strategic îi ajută să obțină comportamentele scontate din partea părinților fapt ce le încurajează gândirea conform căreia părinții nu se ridică la nivelul nevoilor lor.

Părinți au nevoie să își amintească că aceste comportamente și reacții nu sunt malițioase, ci sunt manifestări ale gândurilor puternice din sfera nedreptății pe care copiii le au. Este nevoie de colaborare foarte bună între părinți pentru a reuși să valideze aceste emoții și reacții ale copiilor. Totodată, copiilor ar trebui să li se reamintească constant că aceste reacții sunt pe deplin înțelese însă nu întotdeauna acceptate. Părinților li se recomandă să rămână alerți la regresie sau depresie și să manifeste disponibilitatea spre a discuta sau spre a apela la un specialist dacă simptomele persistă.

11-13 ani – element principal al dezvoltării psihologice – teama de a înfrunta viața fără sprijin, care duce la panică și la comportamente precipitate


Acest tip de panică se poate manifesta prin modalități variate. Pe bază unei structuri familiale slăbite, copiii la acest nivel în dezvoltare sunt expuși la a alege să manifeste comportamente riscante înainte de a fi pregătiți să facă față consecințelor. Ei consideră de cele mai multe ori că atunci când un părinte nu este în preajmă nu se poate baza pe sprijinul lui, prin urmare va trebui să înfrunte realitatea de unul singur, el fiind de fapt nepregătit pentru asta. De cele mai multe ori, în jurul acestei vârste copiii neagă dificultățile.

Este recomandată menținerea rutinelor și a comportamentelor de siguranță. Ar fi indicat să se evite caracterizarea negativă. Copiii ar trebui încurajați să exerseze abilitățile în casă și să fie încurajați să negocieze, oferindu-li-se libertatea de a alege și de testa că stăpânesc anumite domenii. Totodată, părinții ar trebui să fie fermi cu privire la lucrurile nepermise.

Adolescența – element principal al dezvoltării psihologice – încredere, abandon, separare – manifestate la un nivel mai accentuat.


Intervine nesiguranța cu privire la cum vor reacționa ei pe viitor în situații asemănătoare. Recomandarea pentru părinți ar cuprinde colaborarea și disponibilitatea spre discuție. Nu ar trebui neglijate limitele, expuse și respectate cu fermitate și căldură.


Referințe:
1. http://www.louislevinphd.com/html/how_does_divorce_effect_childr.html